azi l-am vizitat la biserică pe prietenul preot. așa i-am cunoscut pe Ana Maria și frații Maria și Alex. el 9 ani, fetele 11. își făceau de lucru prin curtea cimitirului ca să primească și ei un ban. Maria nu a mers la școală până acum pentru că nu a avut certificat de naștere și nici pe nimeni interesat să îl obțină. a făcut prietenul ăsta al meu toate demersurile și a rezolvat. din toamnă o să intre și ea în rândul elevilor, la un program numit “a doua șansă”. “o să îmi fac și eu mai mulți prieteni acolo, așa vreau.” e frumoasă tare. ochi negri, vii, păr și mai negru, pielea măslinie în contrast cu tricoul strident cu lanțuri aurii. a învățat singură să scrie și să citească. “știu doar de tipar, de mână încerc să învăț, dar măcar mă descurc să îmi citesc singură la televizor.” sunt copii veseli și plini de viață, foarte vorbăreți. în timp ce Ana Maria încerca să mă învețe să zic feluri de mâncare în țigănește, în biserică a intrat o bătrână. bunica fraților. ea îi îngrijește pentru că părinții copiiilor s-au recăsătorit și au deja alte familii și priorități, mi-a spus, în maximă confidență, Ana Maria. bunică e răcită destul de serios, dar nu s-a tratat. “ce pastile mai are efect la vârsta mea, mamă?” preotul o roagă să meargă cu el până afară, iar frații îi urmează. Ana Maria se apropie iar de mine și-mi șoptește:
– cred că părintele îi dă bani de pastile, dar nu vrea să vedem noi.
nu zic nimic.
– doamnă, și eu sunt amărâtă, dar ei sunt amărâți amărâți. trebuie ajutați.
ăsta e cel mai candid și mai trist lucru pe care l-am auzit până acum din gura unui copil.
08.07.2023
