Azi ar fi fost ziua doamnei Cozorici.
Aș fi început ziua prin a o suna și prin a râde, invariabil, cel puțin 30 de minute. După terminarea liceului, am sunat-o cu religiozitate, în fiecare an, de Sf. Ioan și pe 14 iulie. Până când nu am mai avut pe cine să sun.
Țin minte foarte bine momentul când m-a sunat mama, acum 3 ani, să mă întrebe dacă am aflat despre moartea dânsei. Eram pe drum să văd o proiecție tehnică a unui film făcut de Leti. Și nu m-am mai dus. Cum să moară doamna Cozorici? Profesorii ca dânsa nu mor. Profesorii ca doamna Cozorici trăiesc în inimile și capetele elevilor forever.
”Andreea, nu că nu știai chimie, nu știai nimic când ai venit la mine. Ce am reușit noi două e extraordinar. Îți dai seama? Tu ai intrat la Facultatea de Farmacie și când te-am cunoscut te încălțai cu fesul.” Se mândrea cu mine și mă dădea exemplu și altor copii care nu știau chimie, dar voiau la Medicină.
Se poate să înveți de dragul cuiva o materie, de dragul cuiva care are drag și de ce predă, dar și de copii.
Mi-e dor să vorbim, deși, în capul meu am auzit-o răzând și azi dimineață. ❤️
