Ajung la zborul de legătură cu grijă să răspund rapid la întrebările primite pe mail pt un articol, să nu cumva să nu mă țin de cuvânt. Și încep. Mă uit în jur, nicio activitate. Scriu în continuare. După vreo 15 minute mă ridic și mă duc să văd dacă nu încep oamenii ăștia boardingul, că era cam târzior.
Cum m-a văzut, doamna de la îmbarcare a strigat disperată la mine:
– Andreea Georgescu? Varșovia?
– Da.
– Nu ați auzit că v-am strigat?
– Nu.
– De trei ori. Autobuzul deja a plecat.
– Și nu mai vine altul?
– Nu, ar trebui să nu, dar am să chem altul, chiar și pentru o persoană.
Am început să râd. Ea nu.
Foarte interesant să te plimbi singură cu autobuzul prin aeroport. Tot râdeam. Până în avion, unde am încercat să am un zâmbet vinovat și o privire din ciclul „iartă-mă, băeți!”
M-am așezat frumos, fericită că nu a scos lumea cuțitul la mine, când se aude căpitanul:
– We are now ready for starting the departure procedures. All the passengers are here. Even the last one. She’s coming from Bucharest, so we understand.
Abia atunci au râs cu toții.
