Mă așez pe o bancă, așa, ca o binemeritată pauză după o tură de… nici nu mai știu, de vreo 2km, poate chiar unul.
Trece un domn, apoi se întoarce.
El: Ai alergat prin parc?
Eu: Da.
El: Și n-ai văzut o pisică albă?
Eu (hai, andreea, nu fi ca prietenii tăi de culoare, nu face o glumă proastă): Nu.
El: Păi și pe unde ai alergat?
Eu: Am dat o tură întreagă.
El: A, deci peste tot. Și chiar n-ai văzut o pisică albă?
Eu (hai, nu zice nimic, răspunde simplu): Nu, chiar nu, îmi pare rău. (bravo!)
El: Nici nu mai știu pe unde să o caut. De o oră mă tot uit. Ce le spun eu acasă?
Ia uite, mă, saracu’ om, ce probleme are deja la 8. A luat-o de dimineață. Mă implic emoțional, îi dau niște recomandări pe unde să se mai uite și mă simt și prost că n-am fost mai atentă și nu m-am uitat după pisici.
El: Tu ai un câine? Că te-am mai văzut pe aici.
Eu: Nu.
El: Lup?
Eu: Nu.
El: D-ăla mic, pechinez?
Eu: Nu.
El: Rottweiler?
Eu: Nu.
El: Vii pe aici cu copilul?
Eu: Nu.
El: De ce? Nu te lasă soțul?
Aoleu! #băibăiatule, deci el chiar căuta o pisică albă.
Treaba lui, da’ să știți că eu sunt destul de mulțumită. La cât de des ies la alergat, chiar am rată de conversie foarte bună la lead-uri. Că de la o vârstă mai cade până și CTR-ul.
