M-a invitat un amic la Shrine, în Harlem. Cică dacă vrei să faci muzică în US, trebuie neapărat să cânți la ei. Adevărul e că jazz cum am auzit la oamenii ăștia… #altnivel
Am luat Lyft până acolo. M-am gândit să nu merg cu trenul la prima mea vizită în Harlem, că am văzut multe filme. După vreo 30 de minute, șoferul, fratele nostru din Argentina, îmi spune că n-a mai fost nici el în zonă și oricum e a doua zi de condus prin NYC. Ne minunăm amândoi. Calea Rahovei e un fel de Șoseaua Nordului pe lângă ce era aici… Oprește. Dau să deschid ușa și îi văd staționați pe trotuar pe toți frații lui Machete, dar pe negru, cu lacrimi tatuate pe față. Am citit și eu Bravo Girl, știu ce înseamnă. E clar că n-am nimerit pe partea cool&hype a Harlem-ului, așa că am închis ușa. Nu că mi-era frică, dar n-am vrut să-i pun în postura în care să se ia de mine.
Șoferul: Miss, this is the place.
Eu: Înțeleg, dar eu nu cobor aici.
El: Dar asta e destinația.
Eu: #BăiBăiatule, tu-i vezi p-ăștia?
El, cu glas stins: Vrei să te conduc înăuntru?
Eu nu voiam, da’ m-a convins: Cobori tu primul?
Deschide ușa. 1,63 cm cu tot cu pantofi. Mi s-a făcut milă, așa că am coborât și eu rapid. Mergea cu capul între umeri și privirea în pământ. Macheții s-au oprit din vorbă, noi am grăbit pasul.
Machete 1, tare: Yo man, de când n-ai mai văzut un alb?
Machete 2: Ce zi e azi?
Spirituali, mi-a plăcut. Ajungem la ușă, iar șoferul, super amabil, a și intrat să vadă că e totul ok în interior. Era. Așa că am fost și eu drăguță și l-am rugat pe domnul de la intrare să-l conducă pe fratele nostru alb înapoi la mașină. #ZisȘiFăcut. Domnul de la intrare s-a întors singur.
