la cafeneaua mea preferată din cartier, barrista sunt niște băieți foarte mișto din Brooklyn. boxeri, sportivi, tatuați și pe energie. genul ăla clasic de bad boys, asta dacă aș fi fost mai tânără.
așa… și unul dintre ei vrea să facă o platformă cu atleți, să-i închirieze. whatever. și azi m-am trezit dându-i idei cum să monetizeze, că we are family deja, ne știm de peste un an.
el, 26 de ani, îmi zice că e mai mult din pasiune. eu insist cu banii.
eu: crede-mă pe cuvânt. sunt mai bătrână, știu ce zic.
el: hai că nu ești așa bătrână. (n.a.: „așa” înseamnă că totuși sunt un pic, dar mai e speranță)
el: câți ani ai? 25?
am surâs, e simpatic.
eu: 34.
el: nooo! you are lying.
nu, #băibăiatule, nu mint. încă. și strigă la alt coleg și-i spune și ăluia câți ani am. se minunează și ăla. se întorc oameni de la mese. deja încep să mă simt destul de bine. dacă n-aș avea 3 straturi de fond de ten, probabil că aș și roși un pic.
eu: come on…
el: dar e incredibil. arăți de max 38. n-aș fi zis…
aaa… păi da, nici eu n-aș fi zis că ați înțeles 44. e clar. a venit momentul deciziei: le spun 34 și îi dezamăgesc sau îi las să fiarbă de invidie că arăt așa bine la 44? am ales varianta b, dar mai mult din patriotism. lasă-i să se întrebe ce ne pun ai noștri în gene. make Romania great again, #băibăiatule. #altnivel
