Pe băiatul ăsta așa îl știu dintotdeauna: cu caprele. Când plecam eu dimineața la școală, la 7:30, el trecea cu tatăl lui cu caprele, spre munte. Se întorceau pe înserat, când noi deja eram sătui de-atâta joacă. Ne prindea mai mereu la mine pe podișcă, unde ne strângeam, la șotron, toți copiii de pe strada noastră. Și noi râdeam de băiatul cu caprele că mirosea urât și avea și un defect de vorbire. Atât ne ducea capul, ce să și facem?
L-am revăzut pe Gheorghe astă seară. Tot cu caprele era, bucuros că are un ied mic și că a putut să o dea pe “mă-sa în munte după ce a fătat”, ca să ia niște brânză de pe urma ei. Și dintr-o dată mi-a fost așa, cam rușine, de tot ce mă supără pe mine. Că tot le ziceam azi colegelor despre “fă rai din ce ai”: Gheorghe pare că a reușit.
