Am urât dintotdeauna verile. Era vacanță, da, dar era și sezonul în care era fân de făcut. Aveam 4 grădini. „De Vale”. De-a lungul verii, coseau de 2 ori acolo. Minim 2 – 3 drumuri și muncă multă până când căpițele erau gata de dus acasă. Apoi, „Pe Seci”. Coboram un deal și urcam altul ca să ajungem. Eram îngroziți noi, copiii, nu atât de muncă, cât de ploaie. O zi de ploaie însemna o zi în plus de mers la acea grădină.
„Pe Dos”. Un deal de coborât, un râu de traversat, un deal de urcat, un deal de coborât. Și ajungeam. Era departe tare, dar tata glumea tot timpul și nu ne lăsa să simțim oboseala. Cum vedea că bate cam tare „dogorelul”, ne oprea să bem apă și să ne încurajeze cu vreo poveste. Nici nu simțeam vreun efort, era râs mult. După vreo 7 – 8 ore de muncă reveneam acasă.
„Buzăianu”. Satana grădinilor. Erau vreo 5 – 6 grădini într-una, primite „moștenire” post-război de la Carol. Cam 30 de minute cu mașina, apoi 8 km pe jos.
Așa am crescut. De la „adus apă” pentru oamenii care făceau fânul până am devenit noi cei care îl făceau.
Am și acum în palma stângă bătături de la furcă și greblă. În ele stă toată viața mea de dinainte de 18 ani, când am fost trimisă să fiu „cineva” la București. Cineva care oricum nu aș fi fost niciodată fără cineva-ul pe care mi l-au construit ai mei de-acasă, așa cum ridici o căpiță, de la pământ la 4 – 5 m, pală cu pală. Nu prea înțelegeam atunci de ce făceam lucrurile astea și nu mergeam și noi la mare așa cum făceau toți cei pe care ii invidiam. Acum aș da toate mările, țările și vacanțele pentru a mai putea sta măcar o oră cu tata. Cu el mergeam peste tot, el era omniprezent la toate grădinile. Și așa a rămas până la 79 de ani.
Tata e bunicul. El m-a crescut, de la el am simțul ăsta umorului. El a știut cum să mă țină mereu veselă, chiar și în verile cele mai grele, când eram doar noi doi pe cele 4 grădini, să facem tot fânul. După atâția ani, nu mai țin așa bine minte munca, dar glumele… glumele… pe astea le știu pe toate.
Azi merg să văd Muse, trupa mea preferată în concert. Acum 6 ani, pe 7 iunie, aveam bilete la Milano, să-i revăd. Dintr-o conjunctură, pe 6 iunie n-am mai decolat către ei. Am fost foarte supărată atunci, iar pe 7 iunie am mers la Măneciu, să mă consolez un pic acasă. Am stat mult cu bunicii, am povestit, am râs. Pe 8 iunie, spre seara, am pornit înapoi spre București. A fost ultima oară când l-am mai văzut pe tata. Îmi amintesc la secundă acea zi, petrecută în mare parte cu el. Pe 14 iunie și-a extins programul de glume către alte orizonturi.
Așa că, fără să știe, Muse mi-au dat cea mai frumoasă ultimă amintire. Abia îi aștept!
#dormaredebunici
