Plec spre Cleveland să văd familia și iau un Lyft Pool spre aeroport. Adică pentru săraci, să economisesc $20, așa că mai împart cursa cu alți oameni. Sau femei, după cum a fost cazul azi.
Prima tipă: Kate. Cam de vârsta mea, drăguță, discretă.
A doua: Myriam. Late 50’s, antreprenoare (după cum s-a recomandat), se așează pe scaunul din față și începe să vb de cum intră în mașină. Salut și eu politicos, dar o las mai ușor cu entuziasmul, că e 9 dimineața. #BăiBăiatule, și se pornește pe o diaree verbală, dar d-aia de nici tot Imodiumul din lume nu o poate stăpâni.
Ea: Și voi unde zburați azi?
Kate: Boston.
Eu: Cleveland.
Ea: OMG. We’re gonna be in the same flight. What were the odds?
Mă uit cu milă spre Kate, când îmi dau seama că ea, de fapt, cu mine vorbea.
Ea: Aren’t we lucky?
Eu: Ce vb, dragă? Cele mai norocoase!
Ea: Tu ce loc ai? Poate stăm împreună și vb tot drumul, ca să treacă mai repede timpul.
Descoperim că ea e cu doo locuri în fața mea, dar să stau liniștită că vb ea la Delta, că e frequent flyer și ne mută una lângă alta sigur. Ia uite, mă, ce noroc pe capul meu!
Femeia continuă să vb pe subiecte de larg interes general care au variat de la cât face ea cu mașina spre birou, câte kg avea în liceu, a enumerat stațiile de metrou pe care le parcurge fie-sa zilnic spre muncă, din UES în Brooklyn, câte zile are libere de Sărbători, cum se pronunță numele soțului care e polonez și de ce nu crede în reîncarnare. Asta după ce noi, ceilalți 3 pasageri, nu am întrebat-o nimic. Dar nimic. Mintea ei era ca o minge de ping pong care se juca singură.
Ajungem la aeroport. M-am hotărât că nu voi asista la asta și pe zbor, așa că am luat decizia să o confrunt și să îi spun direct. Zis și făcut. Așa că atunci când am coborât din mașină, i-am zis că tb să dau un telefon și că ne vedem la poartă. Ei, cum să mă lase singură? Mă așteaptă. Insist, îi spun că durează mult. Ea tot insistă. Așa că mă decid încă o dată să-i spun tot și inventez o altă minciună: m-am certat cu prietenul și vreau să vb cu el înainte de zbor. În sfârșit înțelege. Pfai, am scăpat! Stau vreo 15 minute afară, deși e destul de breezy, după care intru. Am mers pe lângă perete, mi-era frică să nu țâșnească de pe undeva. Trec de controale și mă gândesc serios de unde pot cumpăra ochelari cu nas și mustață. Mă rog, mai scap de frica ei și mă așez să mănânc. Ia uite, domne, ce liniștită eram eu acum o oră când am plecat de-acasă. Și când să mă relaxez, reapare bestia.
Ea: Hey! Ce faci, credeai că scapi așa ușor de mine?
Și începe să râdă. Râd și eu nervos, deși am lacrimi în ochi. Și își cere scuze că nu poate să stea cu mine acum, că tb să cumpere nu știu ce și că ea cadouri nu mai face, că pe vremea când bla bla bla. O altă serie de diaree. Pleacă, cu promisiunea FERMĂ că se ocupă ea să stăm amândouă în avion. Plec și eu rapid, mă duc la poartă și bag o milogeală la băiatul ăla de la boarding de mi-era mie rușine de ce scoteam pe gură. Și-l conving să mă mute. Tan ta na. După care am plecat și am mai revenit fix când mi-au strigat numele, că pleacă avionul fără mine.
Încă nu am revăzut-o, că stau mai în față, da’ m-am decis ca la coborâre să-i spun adevărul. Adică fix ce s-a întâmplat: că am citit în altă parte când i-am spus nr locului meu.
Cu ocazia asta, m-am și decis să nu mai economisesc niciodată în țara asta, că numai probleme îmi aduce.