Astă seară am spus povestea Webspire. Prima oară în public. Nu știu cum de am acceptat, mi se pare jenant să vorbesc eu despre business. Ceea ce fac nu se numește business. Se numește „după cum mă taie capul”.
Dar așa ce oameni mișto am avut în public. Studenți din IT. La final au făcut cerc în jurul meu să le povestesc ceva și câțiva m-au și îmbrățișat. Sunt emoționată toată. Și mă simt și tânără și foarte cool că m-am plăcut tineri de până în 23 de ani, că nu e ușor cu ei…
#altnivel
când am auzit prima dată bancul ăsta, am râs. acum, că am ajuns în Dej, l-am și înțeles.
„- mă, Gheorghe, am auzit că ai luat bătaie în gară la Dej.
-na, d-apăi dacă și-aia-i gară…” (via Alexandru Lapusan)
#nooffence
Astă seară mi-am amintit de toate emoțiile alea inumane de dinainte de examene.
Pe 26 iulie joc în prima mea piesă de teatru, pentru care repetăm de peste o lună. Astăzi, după câteva ore bune de repetiții, am jucat ca la spectacol. Culise, recuzită, muzică, reflectoare, stomac în gât și inimă care îți pușcă din piept. Nici când am avut cele mai mare emoții din viața mea n-am avut emoții ca acum.
Nu sunt o actriță bună. Râd mult și mă concentrez puțin. Dar nu e relevant. Fac ceva care mă challenge-uiește. Pe suflet, nu pe minte. Iar asta aș îndrăzni să o recomand tuturor celor care, ca mine, sunt mult prea ocupați pentru ei.
P.S.: colegii și profesorul sunt nemaipomeniți, iar eu sunt cam norocoasă.
„când sunt supărat, fac la fel ca pe iPad: micșorez imaginea mult și problema devine foarte foarte mică și nu mă mai interesează.” asta am învățat azi de la un tip foarte interesant de 12 ani.
la masa noastră se fac glume pe tema brexit. spicuim: un englez, un scoțian și un irlandez intră într-un bar. le place, dar pleacă foarte repede, pt că englezul nu vrea să mai stea.
cu noi la cină sunt și doi britanici. unul a râs. celălalt e mâhnit.
-It’s too soon. Too soon to laugh about it.
#nopressure #nooffence
Am condus pe cineva la aeroport, iar la plecare mi-am dat seama că am lăsat portofelul în mașină. Am găsit 5 lei prin geantă și am introdus jetonul pt parcare. 6 lei. Pfai! Tasta de anulare nu exista, bineînțeles, așa că m-am întors către cele 6 persoane (+ aparținătorii) care așteptau și ele să plătească și i-am rugat să mă împrumute cu 1 leu pentru câteva minute. Mi-am cerut scuze, am explicat situația, dar se pare că nimeni nu avea 1 leu. Așa că mi-am cerut din nou scuze că vor trebui să aștepte să revin de la mașină cu banii. Am plecat, iar după câteva secunde mă strigă un domn care mi-a întins extrem de scârbit 1 leu. Se vedea că își luase adio de la leu, dar decât să ținem lumea la coadă… Am mulțumit, am plătit parcarea și am revenit cu datoria. Am mulțumit din nou, dar de data asta nici măcar nu și-a mai bătut capul să se uite la mine, ce să mai și răspundă…
Azi m-am spălat și pe dinți, am haine cât de cât curate, am vorbit respectuos și umil, ca un om care era jenat de situație și chiar avea nevoie de ajutor. Plus că port și ochelari. Cu toate astea, pentru mai mult de 10 persoane din Aeroportul Otopeni nu am arătat ca un om care ar returna 1 leu.
Nu mă întristez, doar mă bucur că noi suntem altfel.
de vreo 30 de minute, cei doi britanici de lângă mine completează într-un jurnal. scriu pe zile tot ce li se întâmplă de când sunt împreună. acum, de exemplu, sunt la „ziua 3 în Roma”. el e stângaci și începe mereu primul pe pagina stângă, iar imediat ce-și termină povestea, începe și ea pe foaia din dreapta.
cam frumos.
s-a mâncat. s-a râs. s-a băut. s-a râs din nou. s-a plătit. s-a plâns.
azi am descoperit întâmplător că în cei (aproape) 5 ani de Webspire am primit vreo 900.000 de mailuri. dacă le scad pe cele pe care mi le trimit singură de pe alte adrese (ex: ești cea mai bună, ține-o tot așa etc), tot mai rămân câteva.
ce-mi mai plac interneții!