Andreea Georgescu

sunt la gara de nord, aștept pe cineva. trenul are, în mod surprinzător, întârziere. așa că, ce să și fac, mă așez la o coadă generoasă, să iau merdenele calde. la rând e și un adolescent care arată ca un Kobe Bryant plin de coșuri, model pe alb.
tânărul: mă scuzați.
mă întorc, dar nu vorbește cu mine.
tânărul: mă scuzați.
vorbește cu domnul din spatele meu, despre care văd razant că e îmbrăcat în uniformă verde simplă și are vestă de camuflaj.
domnul în verde: da?
tânărul: aș vrea să vă mulțumesc pentru serviciul pe care îl faceți țării noastre.
liniște.
tânărul insistă: vă mulțumesc.
domnul în verde: măi, băiatule, nu sunt din armată. sunt pădurar.

m-am întors să-l văd cum reacționează. nimic, serios fleașcă. avea până și pălărie.
domnul în verde: mai lăsați filmele americane!
#băibăiatule

a doua zi după ce am născut, a intrat o doamnă la mine în cameră.
ea: bună dimineața. duamna Georgescu?
eu: bună dimineața. da.
ea: eu sunt Veronica, asistenta (de la nu știu ce) și m-au chemat colegele să vă văd picioarele.
eu: așa frumoase sunt?
se apropie de pat și le examinează cu atenție.
ea: sunt mari, duamnă. sunt foarte mari.
se mai uită la ele, apasă cu degetele din loc în loc.
ea: eu cred că astea sunt cele mai mari picioare pe care le-am văzut la noi în spital.

mă bucur că pe oriunde merg, reușesc, totuși, să impun niște standarde. #altnivel

am tot auzit că după ce nasc, femeile rămân cu burtă mult timp. nu s-a aplicat în cazul meu. la câteva luni de când am născut, burta mea e mai mică decât înainte de sarcină. dacă știam, făceam copil de mai demult.
practic, sarcina a fost ca o liposucție, doar că efectele secundare sunt mult mai drăguțe. #altnivel

întâlnire de business, sală frumoasă de ședințe. vin doi domni și o fetiță cam de școala generală așa. ia uite, mă gândesc, ce progresiști. nu doar că au “bring your kid to work day”, dar îi iau și prin întâlniri, să vadă cum e real life. mișto.
eu: mi-ar fi plăcut să am și eu așa activități în vacanțele de vară.
un domn: adică?
eu: să am ocazia să merg cu părinții la birou, să înțeleg cu ce se ocupă, să pot să învăț câte ceva…
mă uit la fetiță: ești foarte norocoasă, să știi!
domnul: la ce anume vă referiți?
ei, la ce era să mă refer? se pare că mă refeream la colega lor de 26 de ani, șefa la comunicare, despre care am crezut că e fiica unuia dintre ei. la asta mă refeream.

nu ne lăsăm deloc, lovim succes după succes la Webspire. #băibăiatule

într-o cafenea, doo fetițe de 5 – 6 ani joacă Monopoly. râd, vorbesc tare, se agită fericite. la masa de alături sunt mamele, cu ochii în laptopuri.
una dintre mame: mai încet puțin. ce faceți acolo?
o fetiță: ne jucăm cel mai frumos joc din lume.
mama: bravo. știți voi să jucați Monopoly?
ambele fetițe, super entuziaste: nuuuuuu!

păi da. la ce îți și folosește să știi? #băibăiatule

azi l-am vizitat la biserică pe prietenul preot. așa i-am cunoscut pe Ana Maria și frații Maria și Alex. el 9 ani, fetele 11. își făceau de lucru prin curtea cimitirului ca să primească și ei un ban. Maria nu a mers la școală până acum pentru că nu a avut certificat de naștere și nici pe nimeni interesat să îl obțină. a făcut prietenul ăsta al meu toate demersurile și a rezolvat. din toamnă o să intre și ea în rândul elevilor, la un program numit “a doua șansă”. “o să îmi fac și eu mai mulți prieteni acolo, așa vreau.” e frumoasă tare. ochi negri, vii, păr și mai negru, pielea măslinie în contrast cu tricoul strident cu lanțuri aurii. a învățat singură să scrie și să citească. “știu doar de tipar, de mână încerc să învăț, dar măcar mă descurc să îmi citesc singură la televizor.” sunt copii veseli și plini de viață, foarte vorbăreți. în timp ce Ana Maria încerca să mă învețe să zic feluri de mâncare în țigănește, în biserică a intrat o bătrână. bunica fraților. ea îi îngrijește pentru că părinții copiiilor s-au recăsătorit și au deja alte familii și priorități, mi-a spus, în maximă confidență, Ana Maria. bunică e răcită destul de serios, dar nu s-a tratat. “ce pastile mai are efect la vârsta mea, mamă?” preotul o roagă să meargă cu el până afară, iar frații îi urmează. Ana Maria se apropie iar de mine și-mi șoptește:
– cred că părintele îi dă bani de pastile, dar nu vrea să vedem noi.
nu zic nimic.
– doamnă, și eu sunt amărâtă, dar ei sunt amărâți amărâți. trebuie ajutați.
ăsta e cel mai candid și mai trist lucru pe care l-am auzit până acum din gura unui copil.

cum mă pregăteam să intru în parcare, îmi amintesc că mi-a lăsat un domn curier un colet la poartă. parchez în grabă și fac eye contact cu o tânără care aștepta pe cineva, alături de un troller mic Louis Vuitton, dar și de un Birkin și mai mic. mă uit la ea, se uită la mine, iar în timp ce cobor din mașină îmi dau seama de unde o știu. e influensăriță. iau coletul, deschid ușa mașinii, vine spre mine.
ea: dacă vrei, să știi că putem să facem o poză.
eu: sunt ok.
ea: am văzut că ai oprit când m-ai văzut.
îi arăt coletul.
ea: ah, scuze.
eu: să nu te superi. am refuzat-o și pe Michelle Obama.

a zâmbit, am zâmbit și eu, că nu suntem animale. iar acum nu știu ce să fac: să îmi iau Birkin mic roșu sau negru? am găsit la 310 lei pe OLX. #altnivel #băibăiatule

un vecin de la Măneciu a murit acum trei zile. avea aproape 70 de ani și era singur, fără nicio familie, doar cu câinele lui de 8 ani.
l-a găsit tata, norocos de mic, căzut în grădină. făcuse infarct. câinele îl veghea alături. după ce au venit autoritățile, l-au așezat în sicriu într-una dintre camere, iar câinele a stat tot timpul în pragul ușii și a plâns. nu a plecat de-acolo o secundă.
a fost mama aseară să îi ducă mâncare și l-a găsit făcând ture între casă și poartă, doar doar. un alt vecin a vrut să îl ia la el, dar câinele nu s-a dus. a rămas la casa lui, să își aștepte și să își plângă omul.
și uite așa, să ai “inimă de câine” devine cel mai frumos compliment. #altnivel ❤️

ca să evit o doamnă care ieșea din parcare fără să se asigure, am zgâriat ușor o mașină deja parcată. și când zic ușor, e chiar ușor, mașina mea n-are nimic, cealaltă o zgârietură discretă pe bara din spate. am coborât, m-am împrumutat de hârtie și pix de la o doamnă dintr-o altă mașină și am lăsat numărul de telefon în geam, alături de scuze și explicarea daunei. în câteva ore, m-a sunat tot o doamnă.
ea: am văzut că mi-ați lovit mașina. de ce?
eu: bună ziua. îmi pare rău, dar chiar n-am avut ce face.
ea: deci a fost o opțiune. vă treziți dimineața și vă duceți de nebuni să loviți mașini în trafic.
eu: a fost o întâmplare nefericită.
ea: și ce vrei de la mine acum?
eu: nu vreau nimic. dvs dacă vreți să facem amiabilă…
ea: de ce mi-ai lăsat numărul de telefon?
eu… ăăă… pt amiabilă?
ea: crezi că eu am timp să stau după amiabilele tale?
eu: cum considerați.
ea: mi-au mai lovit și alții mașina, dar nu mi-au lăsat numărul în geam. ești prima.
eu: păi da, așa e frumos.
ea: ca să-mi pierzi mie timpul. n-am nevoie de așa ceva.
eu: ok.
ea: nu pot să iau o decizie acum. te sun când știu ce vreau să fac.
și a închis. încă n-a luat o decizie, că a trecut o săptămână și nu m-a sunat înapoi. în relația asta cred că eu am greșit. #băibăiatule

ieri mi-a spus un prieten, foarte mândru, că a alergat de acasă până la birou. adică vreo 10 km.
l-am întrebat dacă așa rău s-a scumpit metroul. n-a râs. #băibăiatule