Andreea Georgescu

în weekend-ul ăsta, am lucrat la niște teme pentru masterul pe care îl fac. în timp ce scriam și mă întrebam ce mi-a mai trebuit o grijă în plus, mi-am amintit de o duamnă.
în luna a 7-a de sarcină, am ajuns într-o noapte la urgență la Regina Maria. eram destul de măricică, abia respiram și deja mergeam pe lângă perete, pentru sprijin. cum îmi așteptam rândul în ambulator, apare o duamnă, destul de însărcinată și ea. înaltă, coafată, machiată, pe tocuri, early 40s. zice la recepție:
-bună seara. am venit să nasc.
haha. ia uite, dragă, dar nu ți-e rușine? deja mă gândeam la săracii doctori care trebuie să găsească o cale comună cu toți nebunii.
asistentele o iau prioritar pe baza declarației, în 5 minute iese din cabinet îmbrăcată în cămașa de spital și o asistentă a condus-o la lift.
femeia mergea singură, drept, nu se ținea de nimic. vorbea ca un om normal.
apoi am intrat eu în cabinet, eram la anamneză când sună telefonul fix. asistenta îi spune doamnei doctor:
-gata, a născut doamna.
-pe bune???
-da. venise pregătită. a făcut travaliul acasă și a venit aici doar să nască. e deja al treilea copil, are experiență.
nu o cunosc pe femeia aia, dar de atunci, de fiecare dată când îmi vine să mă plâng de ceva, îmi amintesc cât de lejer a venit ea să nască, după ce făcuse travaliul acasă, cam cum am făcut și eu cafeaua la espressor în dimineața asta. n-am nimic cu ea, dar o urăsc nițel. #baibaiatule

duamnele de la mega image-ul din cartier mi-au dat sfaturi toată sarcina. așa că mereu când ajung pe-acolo, întreabă invariabil despre copil. astă seară:
ea: și ce mai face? crește?
eu: crește, mănâncă, doarme, râde, are sclavi. practic o viață pe care mi-aș dori-o și eu.
ea: și a mea face la fel și are două luni.
eu: aveți copil așa mic? nu am știut că ați fost însărcinată.
intervine și domnul de la pază.
el: nu e copilul ei. e bunică.
eu: cum să fie bunică?
ea: da, sunt bunică.
eu: bunică?
ea: duamnă, am copii mari. sunt bătrână, am 40 de ani. de-acum ne așteptăm să fim bunici, nu părinți.
fac și eu 39 luna viitoare, așa că o să învăț copilul să-mi zică direct ”buni”, nu ”mami”. #băibăiatule

acum vreo doi ani, eram cu Letitia Rosculet la o întâlnire cu doi titani ai filmului, dar mai ales ai serialului românesc. ea regizor, eu scenarist. când oamenii au ieșit nițel din sală, că îi chema o urgență a filmului, dar mai ales a serialului românesc, eu am zis:
-ce-ar fi să ne ascundem după draperii, să creadă că am plecat?
-hai!
#zisșifăcut. iată-ne, doo fete de peste 1,80 m fiecare, ascunse după draperii. nu s-a apreciat gestul, dar măcar noi ne-am distrat.
genul ăsta de om e Leti, râdem mereu ca proastele. poate că și suntem. când m-a chemat să văd primul ei film, “Tati part time”, m-am dus, dar nu din prima. a trebuit să îi testez prietenia și văd că a rezistat, că m-a chemat de 3 ori și a treia oară chiar m-am dus la proiecția tehnică. în sală a fost și tatăl unei actrițe foarte bune din film. hint: nu al Ralucăi Aprodu, că el nu cred că are emisiune la tv. am râs mult. scena cu Răzvan Vasilescu, minunată. la fel “mamă”. sau de fiecare dată când apărea Alex Ion. iar la final chiar am băgat râsul ăla al meu, cei care mă știți live, înțeleg impactul distructiv. finalul e o construcție atât de mișto și neașteptată, un build up foarte funny despre cât de ușor pot degenera lucrurile. “Tati part time” e ca o îmbrățișare din partea unui prieten care îți reamintește ca nu ești singur. iar faptul că nu are nici măcar un “du-te naibii!”, îl face safe de urmărit și în incintă, fără să fie nevoie să schimbați brusc programul de somn al copiilor. o să vă distrați, e clar.
Leti e prima care a văzut diamantul neșfleuit din mine pe parte de scenaristică. m-a luat în serialul creat de ea pentru Pro TV “Triplusec”, iar de atunci am mai lucrat în câteva proiecte împreună. râsul e o constantă pentru relația noastră și sper să avem o prietenie și mai strânsă de acum înainte. mai ales că ea e și mai celebră acum și asta mă ajută mult ca să mă împrietenesc cu cineva.
altfel, la proiecția tehnică m-am reîntâlnit cu Adrian Telespan. numai la demersuri culturale ne vedem, e și normal.
el: ce haină frumoasă ai! îți stă foarte bine.
eu: mulțumesc.
el: parcă te-am mai văzut cu ea. o ai de mai demult, nu? e veche?
Telespan. ❤️
Leti. #altnivel❤️❤️

masa de Crăciun.
mama: ce mai știți despre ăsta, cum îi zice? că n-am mai văzut nimic la știri. crește, scade, cum mai e?
frate-miu și cu mine: despre ce?
mama: Bitcoin, măi, mamă. a început iar să crească?
cum sunt și uamenii ăștia… știu că o să le crească pensiile în 2024 și deja se uită după investiții. #băibăiatule

aici a venit Moș Crăciun la mine prima dată. #dordebunici

aseară a venit un grup de doi colindători, media de vârstă 5 ani. e simplu de calculat: băiatul 3, fetița 7. pt că eram foarte pregătiți, i-am oferit un pahar de vin tatălui care îi însoțea, iar copiilor le-am dat 100 de lei. i-am pus în punga lu’ ăla mic. s-a uitat urât la noi, a scos banii din pungă și i-a întins înapoi. a zis apăsat: “dulciuri!”. moment în care fetița a spus că e ok și așa și i-a pus în punga ei. așa sunt fetele, se sacrifică de mici.
băi, pe vremea mea, când mergeam cu colindul și făceam debriefing cu alte grupuri cu care ne întâlneam pe stradă, asta era prima întrebare: care vecin dă bani? și ne duceam cu toții la casa aia până încuiau oamenii poarta sau dădeau drumul la câine. metode clasice de autoapărare împotriva colindătorilor hrăpăreți.
și pentru că mintea mea e ca o minge de ping pong în dimineața asta, mi-am amintit fix acum de un grup de colindători care a venit la ai mei acasă acum câțiva ani. le-am dat și bani, că au cântat frumos, și am întrebat cine îi strânge, că aveam o bancnotă mare. na, fiecare grup are un lider. se pare că ei nu știau asta, așa că am mai zis o dată: cine strânge banii? pt că tot era liniște, o fetiță a răspuns timidă: “eu strâng banii. vreau să-mi iau blugi”. #altnivel ❤️

într-un magazin de decorațiuni interioare, un băiat urmărește uamenii de la casă și îi anunță despre promoții. ajunge și la un domn cu origini asiatice care ținea în mână o mizerie d-aia de difuzor de uleiuri esențiale.
– hello! Romanian?
– no, no, Chinese.
am râs.
– no, like to speak. English?
– English, yes.
acum că s-au pus de acord, omu’ îi explică clar, dar mai ales rar, că dacă ia produsul ăla, poate să mai ia încă unul cu 50% reducere.
– understand?
– yes.
– you want?
– no.
– why?
– I only have one wife.

#băibăiatule

”Maria, Alex și tanti Liza dorm în același pat, de-a latul. În lateralul patului – soba din chirpici, văruită în roz, vreo două dulapuri improvizate ticsite cu haine și un televizor mic sport. Aceea e toată lumea lor.
– Trei paturi, tanti Liza. Așa mă gândesc, câte unul pentru fiecare.
– Nu, părinte, două – că eu dorm cu Maria.
– Da, părinte, dorm cu mamaia, că se mai dezvelește și eu o mai învelesc noaptea, că ea nu mai poate.Mă uit prin tavanul încovoiat ca niște cuie. Văd cerul și steaua pâlpâind a Crăciun.”
Asta mi-a trimis prietenul meu preot aseară, după ce i-a vizitat, din nou, pe cei 3. Le face o casă modulară din containere, ca să vadă autoritățile că stau în condiții ok copiii și că pot fi lăsați în continuare cu bunica. Tanti Liza e bolnavă, dar își iubește foarte mult nepoții de 12 și 9 ani, rămași în grija ei. Părinții lor sunt ocupați în alte familii, dar și să le ia lunar alocația. Maria și Alex sunt amândoi în clasa 0, datorită prietenului meu. Le-a făcut certificate de naștere anul ăsta și a reușit să-i dea la școală. Au învățat amândoi să scrie și deja au o listă pentru Moș Crăciun, în care cer, printre altele, ”multă sănătate”.
O știu pe tanti Liza de mulți ani, din poveștile preotului. A venit într-un an la biserică fix de ziua lui și i-a spus că are un cadou, niște bani pe care i-a strâns de câteva luni. I-a mulțumit pentru tot ajutorul și i-a pus în mână 20 de lei. ❤️

lu’ mama nu i-a venit să creadă când i-am spus câte kg am. “sigur e stricat aparatul”, a zis. așa că m-a pus să mă urc iar pe cântar, de data asta cu copilul în brațe. acum e mai clar. cântarul e ok, dar e uimitor că un copil de câteva luni are 30 kg. #băibăiatule

mi-a luat 3 ani, nu 50, să aflu, total întâmplător, de ce un client a renunțat să lucreze cu Webspire, chiar în faza de semnare a contractului. se pare că în top management au dezbătut subiectul – “fata asta”, adică eu, “a fost redactor șef la libertatea.ro și acum face și stand-up comedy și filme”. de unde s-a ajuns la concluzia că dacă nu vor ajunge în paginile vreunui tabloid, sigur vor vedea un film sau auzi glume despre activitatea lor. mă simt fuarte bine că au crezut că sunt atât de influentă. asta e șmecheria: nu să și fii influent, ci să creadă alții că ești. #altnivel