Andreea Georgescu

La îmbarcarea din Barcelona, stau lângă 3 băieți.
El 1: Bă, păi eu când mergeam în Cipru, luam doar Tarom. Nu simțeam nimic. Cu Wizz, m-a zdruncinat de am zis că vomit și mațele din mine.
El 2: Bă prostule, turbulențele e de la natură.
El 1: Ce natură, mă?
El 3: Da’ tu chiar ești prost. ăsta zice că nu e de la bicicletă. E de la pe unde mergi cu bicicleta.
El 1: păi și ce, nu e același drum?

corect.

Bunicul prietenului meu suedez are 101 ani. Locuiește singur, că vrea libertate. Primește zilnic, de la guvern, mâncare. 3 mese/zi. O dată pe săptămână vin niște doctori să-l vadă și să-i facă verificări de rutină. Tot o dată pe săptămână vine și cineva să-i facă curățenie. Totul plătit de guvern.
De vreo doi ani nu mai conduce mașina, dar are un scuter electric cu care se duce, de câteva ori pe săptămână, la magazinul din sat, la cumpărături. Și pentru că nu poate fi totul perfect, se pare că e cam zgârcit. Că cică trebuie să fim cumpătați, că dacă ne e acum bine, nu se știe cât ne va fi. Are 101 ani, deci ceva ceva o ști el.

Ieri am fost la terapie și am intrat imediat după ce-a ieșit tipa de dinaintea mea. Și m-am întrebat cum naiba o putea omul ăsta să treacă așa repede de la un set de probleme la altul.
Ceea ce mi-a amintit de un reportaj pe care l-am văzut la Pro TV acum mulți ani, în mijlocul verii, despre condițiile de lucru pt fetele de pe centură. Și una a zis: “E greu, e foarte greu, mai ales că uneori nici n-avem timp să ne spălăm între clienți”. I-am zis și lui. S-a râs.

Tocmai ce-am fost la manichiură, la prietenele mele asiatice. Întâi m-a preluat o tânără de vreo 18 ani și tot atâtea kg, care își tot măsura mâinile cu ale mele și după râdea. “You big hands”. Ei na, găsești? După ce mi-a zis asta de trei ori, am vrut și eu să-i zic “you small brain”, dar “I good heart”, așa că am tăcut. Și pt că se aglomerase, venise și șefa lor pe salon. Întâi mi s-a părut că-mi face cu ochiul, dar până să o iau personal, am văzut că le făcea și celorlalți. Și chiar destul de des. La fiecare 4 secunde, ca să fiu exactă. Că am numărat. one mississippi, two mississippi…
Și patroanca asta s-a băgat să mă dea ea cu ojă. Un masacru. Că atunci când clipea zbuciumat, dădea pe lângă de zici acum că mi-a făcut Stevie Wonder unghiile.

Și uite așa, nu știu de ce, întâmplarea asta mi-a adus aminte de o întrebare importantă adresată într-un salon bucureștean de lucs: dacă ai mâna ruptă sau dacă ai doar o mână, plătești jumătate de preț la manichiură? Răspunsul este nu, preț întreg. Nu se știe niciodată când o să aveți nevoie de informația asta. Cu plăcere, e ok.

Cea mai proastă, dar bună, replică de agățat mi s-a întâmplat aseară. Mergeam cu o prietenă, iar la un semafor se oprește un tip (pe negru, înalt, un exemplar reușit) lângă noi. 🤩

El: hey, do you like chicken?
Eu: aaa… yes?
El, îmi întinde brațul: then grab a wing.

S-a râs. Și merge și pe varianta românească -“ia-mă de aripă”. Cum revin, cum o pun în aplicare pe Floreasca. #băibăiatule

M-am văzut cu un prieten indian. Care e atât muslim, cât și educat și well off.
El: Și tot îi zicem lu’ tata să se recăsătorească.
Eu: Dar nu e însurat deja?
El: Ba da, dar ce legătură are asta? Are 77 de ani, e ultima lui șansă să-și găsească dragostea.
Eu, pruastă: Păi cu femeia asta de ce e? Nu din dragoste?
El: Ce dragoste? E sora mamei.
Eu: Hă? (doar că am zis în engleză, adică „what”)
El: După ce a murit mama, s-a căsătorit cu sora ei mai mică. Avea copii de crescut, era nevoie de o femeie în casă.
Eu: Hăăă?
El: Hai relax, că nu e așa rău. A fost cu consimțământul ei.
Eu, tot pruastă: Se putea și fără?
El: Normal. Mai ales că e din familie, e obligată să ajute.
Eu: Duamne!
El: Acum îl sfătuim să se însoare și în afara familiei. Poate e diferit.
Eu: Și el vrea? Incredibil. Săraca de ea…
El: Păi nu, că și ea e de acord. Acum că am plecat toți de-acasă, e bine să fie mai multe persoane în jur. Că sunt bătrâni și au nevoie de ajutor.

E normal. Dacă tot iei pe cineva în casă, măcar să te și căsătorești. Ia să o sun eu pe duamna Mariana să-i fac o surpriză.

Mergeam astă seară cu Alex și Ellen spre petrecerea de la Festivalul de Film Românesc. Și ne-am urcat în taxi cu câte un Sapporo fiecare, să nu cumva să ni se facă setică pe drum. Și Ellen zice “I hope they have mici there.” Și domnul taximetrist zice “I just got some mici today”. Era român. fratele nostru. Avea și două eugenii în mașină, așa că ni le-a dat nouă, să le împărțim.
Plecat de 26 de ani, absolvent de Politehnică. A mers la vot. Și el și copiii. Și ne-a povestit cum a trăit Revoluția live. La început a crezut că e o glumă, apoi când i-a murit o colegă, s-a prins că e treabă cam serioasă. Așa că a început să se implice. “Păi da, noi apăram, că ne însuflețisem, da’ eram așa, cam cu mâinile goale, că nu aveam nici arme, nici nimic. Mai puneam o geacă în plus, să ne apere de gloanțe. Aveam 20 de ani, habar n-aveam de nimic. Ne-am bucurat să vedem, din stradă, cum a plecat elicopterul.” Ieșea de câteva ori pe zi, asta până când a văzut o țigăncușă frumoasă la Universitate și “atunci am lăsat-o mai ușor cu Revoluția și am luat-o cu romance-ul”. N-a durat mult, că l-a dus acasă și a descoperit că ea avea copii. Și atunci a plecat înapoi pe stradă “că măcar de gloanțe te mai ferești”.

Și uite-așa, România e frumoasă chiar și de pe bancheta din spate a unui taxi din New York. E frumoasă mereu. Poate dacă mergem și la vot, reușim să o facem și #altnivel.

Duminică seara, masă mare în familie. de bun venit pt mine. cam 20 de persoane. Pe lângă ai noștri, au venit și rudele prin alianță din Ucraina, respectiv Hong Kong. Așa că se vorbea în engleză.
S-au dat cadouri și cineva a zis “mai puține pt bărbați, pt ei urmează de Crăciun”. Ok. Și vără-miu zice “păi pt noi ce cadouri să ai? maybe some spark plugs”. Despre care am aflat ulterior că înseamnă bujii.

#băibăiatule, eu am înțeles cu totul altceva. Și mi s-a părut așa foarte mișto cât de deschiși sunt și că pot să vb la dinner table despre absolut orice, mai ales că erau acolo oameni de toate vârstele, din culturi extrem de diferite. Ce înseamnă America, domne! eram în admirație totală. Așa că am zis să preiau și eu subiectul și am făcut câteva glume proaste, dar bune, despre butt plugs. Că eu asta auzisem.

Abia după ce am terminat de vorbit am înțeles ce e aia liniște.

Plec spre Cleveland să văd familia și iau un Lyft Pool spre aeroport. Adică pentru săraci, să economisesc $20, așa că mai împart cursa cu alți oameni. Sau femei, după cum a fost cazul azi.
Prima tipă: Kate. Cam de vârsta mea, drăguță, discretă.
A doua: Myriam. Late 50’s, antreprenoare (după cum s-a recomandat), se așează pe scaunul din față și începe să vb de cum intră în mașină. Salut și eu politicos, dar o las mai ușor cu entuziasmul, că e 9 dimineața. #BăiBăiatule, și se pornește pe o diaree verbală, dar d-aia de nici tot Imodiumul din lume nu o poate stăpâni.

Ea: Și voi unde zburați azi?
Kate: Boston.
Eu: Cleveland.
Ea: OMG. We’re gonna be in the same flight. What were the odds?
Mă uit cu milă spre Kate, când îmi dau seama că ea, de fapt, cu mine vorbea.
Ea: Aren’t we lucky?
Eu: Ce vb, dragă? Cele mai norocoase!
Ea: Tu ce loc ai? Poate stăm împreună și vb tot drumul, ca să treacă mai repede timpul.

Descoperim că ea e cu doo locuri în fața mea, dar să stau liniștită că vb ea la Delta, că e frequent flyer și ne mută una lângă alta sigur. Ia uite, mă, ce noroc pe capul meu!
Femeia continuă să vb pe subiecte de larg interes general care au variat de la cât face ea cu mașina spre birou, câte kg avea în liceu, a enumerat stațiile de metrou pe care le parcurge fie-sa zilnic spre muncă, din UES în Brooklyn, câte zile are libere de Sărbători, cum se pronunță numele soțului care e polonez și de ce nu crede în reîncarnare. Asta după ce noi, ceilalți 3 pasageri, nu am întrebat-o nimic. Dar nimic. Mintea ei era ca o minge de ping pong care se juca singură.
Ajungem la aeroport. M-am hotărât că nu voi asista la asta și pe zbor, așa că am luat decizia să o confrunt și să îi spun direct. Zis și făcut. Așa că atunci când am coborât din mașină, i-am zis că tb să dau un telefon și că ne vedem la poartă. Ei, cum să mă lase singură? Mă așteaptă. Insist, îi spun că durează mult. Ea tot insistă. Așa că mă decid încă o dată să-i spun tot și inventez o altă minciună: m-am certat cu prietenul și vreau să vb cu el înainte de zbor. În sfârșit înțelege. Pfai, am scăpat! Stau vreo 15 minute afară, deși e destul de breezy, după care intru. Am mers pe lângă perete, mi-era frică să nu țâșnească de pe undeva. Trec de controale și mă gândesc serios de unde pot cumpăra ochelari cu nas și mustață. Mă rog, mai scap de frica ei și mă așez să mănânc. Ia uite, domne, ce liniștită eram eu acum o oră când am plecat de-acasă. Și când să mă relaxez, reapare bestia.

Ea: Hey! Ce faci, credeai că scapi așa ușor de mine?
Și începe să râdă. Râd și eu nervos, deși am lacrimi în ochi. Și își cere scuze că nu poate să stea cu mine acum, că tb să cumpere nu știu ce și că ea cadouri nu mai face, că pe vremea când bla bla bla. O altă serie de diaree. Pleacă, cu promisiunea FERMĂ că se ocupă ea să stăm amândouă în avion. Plec și eu rapid, mă duc la poartă și bag o milogeală la băiatul ăla de la boarding de mi-era mie rușine de ce scoteam pe gură. Și-l conving să mă mute. Tan ta na. După care am plecat și am mai revenit fix când mi-au strigat numele, că pleacă avionul fără mine.

Încă nu am revăzut-o, că stau mai în față, da’ m-am decis ca la coborâre să-i spun adevărul. Adică fix ce s-a întâmplat: că am citit în altă parte când i-am spus nr locului meu.

Cu ocazia asta, m-am și decis să nu mai economisesc niciodată în țara asta, că numai probleme îmi aduce.