Later edit: am fost sunată ieri, 10 decembrie, să mi se comunice că mi-au pierdut absolut toate documentele depuse și că mai e nevoie de ele încă o dată. Lovely.
Disclaimer: E un post lung și deloc funny. Punchline-ul e, de fapt, că ne ambiționăm să trăim într-o țară pe care o deranjăm când cerem și care ne vede doar atunci când avem de dat.
Relația mea directă cu statul român este una de evitare. Mă bucur că nu am nevoie să interacționez cu el prea des, că am norocul să pot să muncesc și să plătesc pentru servicii private și să evit interacțiunea cu servicii publice, atât cât se poate.
Să vă povestesc o discuție avută ieri, la Casa de Pensii, unde aveam de depus o procură internațională.
8:30. Stăteam la o coadă la care erau mulți oameni veniți să ia ajutorul de înmormântare.
Eu: Bună dimineața. Am o procură din State, aici sunt documentele.
Ea: Să le văd.
Îi dau hârtiile. Nu mai zice nimic. Scrie ceva, îmi dă o hârtiuță cu un număr de înregistrare.
Eu: Și care sunt pașii următori?
Ea pufnește: Scrie acolo. Termen soluționare: 45 de zile.
Eu: Și o să primesc un apel, o scrisoare când se soluționează?
Ea pufnește iar, agresată că întreb: Ce suntem noi, centru de comunicare? Nu. O să vedeți că intră pensia.
Eu: A trimis și la CAS o dovadă că plătește taxe medicale în State. Există varianta să știm dacă a ajuns la Casa de Pensii?
Ea: Nu.
Eu: Dar de la CAS au spus că o vor trimite și să întrebăm aici.
Ea: Și ce ai vrea să fac, să apăs un buton și să văd?
Băi, sincer DA, așa aș vrea, că plătesc taxe la statul ăsta de aproape 20 de ani. Vreau să văd că măcar de acel “buton” v-ați îngrijit.
Ea: Dacă aveți întrebări pentru CAS, mergeți la CAS. Noi suntem Casa de Pensii. Următorul.
Și cu asta te dai în spate, umilit și pleci, să nu cumva să deranjezi și mai mult. Următorul era un domn venit să ia ajutor de înmormântare. Săracul.
Duamna de la ghișeu era tânără, bine îmbrăcată, machiată frumos. Poate are puțin peste 30 de ani. Dar nivelul ăla de acreală și dispreț era fără vârstă, moștenit de undeva de unde ura pentru contribuabil este ceva adânc împământenit.
Noi greșim. Noi ar trebui să fim cei care ne ducem acolo cu atitudine ostilă. Eu nu îmi permit să am această atitudine față de niciun client care ne dă bani. Și față de nimeni în general, că m-au crescut niște oameni cu bun simț.
Ei sunt acolo în slujba cetățeanului, nu în umilirea lui. Dar nu, noi suntem mereu cu capul plecat în fața instituțiilor, cu frică, mereu în căutarea lui “știi pe cineva în X sau Y loc”, pentru că alfel ori nu se rezolvă ori ești tratat în mare scârbă.
Profesori cu note sub 5 la titularizare își tratează elevii cu superioritate și dispreț doar pentru că pot. Polițiști care te iau peste picior și îți pun la îndoială cuvântul. Personal medical care te ignoră. Oamenii din instituții publice care te umilesc. Excepțiile sunt atât de puține încât le semnalăm toți public ca pe niște miracole la care am fost supuși.
În loc de tichetele alea de vacanță, mai bine dati-le niște sesiuni de terapie. Că au toți nevoie.
În situații d-astea, mereu îmi amintesc de prietenul meu suedez care și-a depus documente să ia cetățenia română, iar doamna de la ghișeu l-a întrebat realmente surprinsă: ”dar de ce vreți?”.
P.S.: știați că statul cere pentru pensionarii români care locuiesc în afara țării, o declarație la fiecare 6 luni, prin care să spună pe propria răspundere că sunt vii? că nu există ”buton” nici care să țină o evidență clară de vii și morți, ca la lumânări, pentru cei din diaspora.
